De duca

Sint momente in viata care te marcheaza- si aici ma refer la disparitii fulgeratoare, morti neasteptate sau simpla (daca ii pot spune asa) iminenta a mortii.

Eu am fost copil norocos, din multe puncte de vedere, unul dintre ele fiind cel despre care vorbesc acum. Nu mi-a fost dat sa traiesc despartiri dureroase si definitive pina tirziu in adolescenta, Slava Domnului! Am fost, ce vorbesc eu aici- de fapt sint marcata de inecul unor partenere de joaca, dar abia tirziu aveam sa inteleg amprenta pusa de acest eveniment asupra mea. Oricum, generatia noastra a fost cea a copiilor “prea mici ca sa priceapa ceva sau sa tina minte mare lucru”. Aveam sa ignor/uit tragedia, ducind dupa mine frica si repulsia, aparent inexplicabile, de apa- abia la 26 de ani am invatat cit de cit sa fac o lungime de bazin fara sa ma simt terminata. Si asta ar fi o parte din ce duc dupa mine.

Weekendul trecut m-am trezit incercind sa-i explic baietelului meu cel mare ce se intimpla cu oamenii cind mor. Priveam la un film. Un catel extrem de fidel isi pierde stapinul. Il astepta in fiecare zi in acelasi loc. Trist. Ma intreaba de ce nu mai vine stapinul lui, cind vineeee? Incerc sa leg citeva cuvinte care sa doara cit mai putin. Ii pun cam multe in circa lui Doamne Doamne, dar asa ma scot cind epuizez ideile. Pune buza, i se umezesc ochii si da sa plinga- “Adica nu se mai intoarce niciodataaaa?”  Ma blochez. Incerc sa inventez un alt stapin, dar nu tine. La pauza schimb canalul si fac filmul terminat. Ne intoarcem la ale noastre.

Dar la doua zile aflu ca cineva care ne trecea pragul de citeva ori pe saptamina s-a dus. Asa, in citeva zile. Se crease un oarecare atasament. Deocamdata nu intreaba, dar o va face. Atunci ce-i voi spune?

Cum explici unui copil de trei ani moartea?

Advertisements

10 copii as fi facut

… nu daca m-as fi maritat mai devreme, nu daca as fi fost mai tinara, nu daca as avut un corp care sa se refaca mai repede si mai frumos, nu daca as fi avut mai multi bani sau mai multe camere, ci daca l-as fi avut prima oara pe copilul no2:) Desigur, sint convinsa ca as fi luat teapa, ca vad ca nu toti copiii sint la fel, ba sint al naibii de diferiti chiar daca-s facuti cu aceleasi ingrediente, ca sa ma exprim asa.

Dar la noi a fost invers. Am primit mai intii copilul problema, sensibil, cu colici inca, care plinge din orice, caruia nu-i convine nimic, care face figuri la mincare, care inca nu doarme toata noaptea mereu, care…, care…; dar care e foarte destept, stia culorile si cifrele inainte de a lega cuvinte, prea descurcaret, la modul enervant ca vrea sa faca el tooootul singur, foarte curios, iubitor de carti de cind a renuntat la suzeta, abil si smecher cind vrea ceva cu adevarat parca ar fi fost pisica intr-o viata anterioara. A fost testul suprem- “Ia sa vedem, rezistati? cit de mult va plac copiii? suportati crize/tantrumuri/whatever de la nastere incoace (ca la noi au fost terrible 2s de cind ne stim)? daca treceti cu brio, va dam bonus unul total opus!” pare ca si-a zis cineva de Sus care rinduieste venirea copiilor pe Pamint.

Eee, si a venit bebe no2. A ris prima oara la 2 saptamini. Si nu asa, ca prin vis, ci constient. De gingurit a luat-o de la 3 si de atunci nu-i mai tace gurita. Se trezeste dimineata cu un zimbet larg, nu plinge decit daca e ceva grav pentru el (acu pe bune, mai stiti copii care sa nu scoata vreun scincet cind ii scoti mucii cu instrumentul ala odios, dar eficient care se leaga la aspirator?!), sta si in leagan, si in carut si oriunde il pui de fapt. Fara colici. Noaptea, prima repriza de somn are vreo 6 ore- bebelus alaptat la cerere. Bine, stiu ca e inca mic si e cam devreme sa ma pronunt, dar nu ma pot abtine. Si prevad un viitor stralucit pentru relatia noastra:)

Dar ma tot gindesc ca daca ordinea venirii copiilor in viata niastra ar fi fost alta, deja eu cel putin as fi fost pusa pe fapte mari in astia trei ani. Spre linistea celuilalt contributor la crearea copiilor din dotare, acest lucru nu s-a intimplat, fiind greu incercat cu intiiul nascut. Acum totul ni se pare floare la ureche, la casa, la curte, in lume!

Eu insa ii iubesc mult pe amindoi, nu stiu daca la fel, cu singuranta insa cu aceeasi intensitate.

Poveste continua. Se scrie in fiecare zi.

Scrisoare catre mama intaiului meu nascut

Draga mea,

Incerc sa nu te cert si nu-ti reprosez lucruri, ci doar sa punctez citeva idei pe care le-am observat vizavi de noi doua, in scurta perioada de cind am devenit mama pentru a doua oara.

Ar fi trebuit sa te pregatesti mai mult pentru venirea copilului in viata ta. Nu e de ajuns sa ti-l doresti si gata, totul vine de la sine. Da, se activeaza ele instinctele materne, stii ca-l vei iubi inainte de a-l fi conceput chiar, dar mai e ceva de lucrat: capul! Mintea ta trebuia sa fie mai pregatita pentru asta. Si acu n-am sa ma laud cu sedintele mele de terapie, dar nu cred ca ti-ar fi stricat citeva.

Poate ca daca n-ai fi schimbat atitia medici obstetricieni pina sa-ti fie unul pe plac, ai fi ales mai bine si ai fi avut timp sa construiesti o relatie de incredere reciproca, in care sa poti fi si tu ascultata cind ar fi venit vorba de cum doresti sa nasti. Cu argumente logice si pertinente, care ti-au venit in minte la luni dupa ce a venit copilul pe lume, ai fi putut infrunta chiar si medicul care ti-a facut, fara drept de apel, operatia prin care ti-a smuls pruncul din tine!

La fel de bine, ai fi putut sa alegi tu insati maternitatea in care vei naste, nu medicul care s-a dovedit a fi, ulterior, ahtiat dupa cine da mai mult! Pentru ca doar tu ai fi putut sa gasesti un loc in care sa ti se respecte dreptul de a-ti tine la piept bebelusul indata ce amindoi ati fi fost apti pentru asta, nu dupa ore intregi de rugaminti si hraniri repetate cu formula fara sa ti se ceara permisiunea!

Odata ajunsi acasa, ai fi putut sa simti si atingi bucuria, nu stresul si incrincenarea unei lauze care n-a mai crescut copii, bombardata din toate partile cu informatii care mai de care mai nepotrivite tie si nou nascutului sau chiar invechite.

Si ai fi fost mai relaxata daca lasai naibii caietul ala in care notai ce si cind a mincat bebe, inceput inca din maternitate. Un pic mai sigura pe tine si pe corpul tau de ai fi fost, ai fi avut suficient lapte si pentru tripleti, nu doar pentru unul. Si daca ai fi avut mai multa incredere in copilas ai fi incercat diverse modalitati de a-l adapta la sin, nu doar clasica pozitie care s-a dovedit cea mai dureroasa.

Ai vazut ca un nou nascut doarme mult. Doarme dus, si nu cu liniste deplina. Ai fi avut timp sa faci o multime de lucruri pentru tine, caci ajutoare ai avut, Slava Domnului, ca si mine acum. Daca nu s-ar fi stirnit panica cronomentrului pe somnul micutului ai fi putut sa maninci linistita, sa bei multe lichide, sa faci un dus in tihna, ba chiar sa te speli pe cap si sa-ti dai o oja pe unghii. Ohoo, sau ai fi putut sa vezi un film sau sa dormi! Nu ca ma laud, dar sa stii ca eu poat face asta chiar si cu doi copii acum. E foarte solicitant, dar nu imposibil. Of, daca un pic ti-ai fi reparat si tu creierasul ala si problemele adinc indesate in cotloane de suflet!

Si sa-ti mai spun ceva, dar acum chiar cred ca te oftici. Ai fi avut timp in toata perioada asta de bebelus mereu pus pe somn si dibuitor de umbre sa faci mai mult de un masaj. Serios, doar unul ai facut?! De asta erai asa de epuizata seara la baie, te dureau toate, pentru ca mai apoi sa ai impresia ca nici lapte nu mai ai pentru masa copioasa de dinainte de somnul de noapte? Sa stii ca erau persoane in casa aia in a caror brate copilul tau s-ar fi linistit daca se trezea sau avea vreo crampa!

Aa, si apropo de baie- ce era cu panica aia, in care bebe plingea, aruncai cu apa pe el, te sufocai tu de plinsul lui, pentru ca apoi sa bifezi ritualul punct cu punct pina picati lati si tu si el? Nu statea nimeni sa contorizeze daca i-ai bagat betisorul nu stiu cum, in nu stiu ce ureche sau nara si toata lumea ar fi fost mai fericita, iti garantez!

cele doua inimi

Ma opresc aici, pentru ca repet, eu sint mama de putina vreme si am putini termeni de comparatie deocamdata. Promit sa revin indata ce mai am sa-ti spun citeva! Totusi, copilul tau, devenit intre timp copilul meu, a crescut frumos, e sanatos si intelept. O sa-ti acord si tie dreptul de a fi mindra ca l-ai crescut. Sper insa, cu cel de-al doilea, sa ma descurc singura! Fara suparare, dar am deveniit o varinata mult imbunatatita a ta. Permite-mi sa ma desprind de tine fara resentimente!

Copiii NU apartin parintilor!

Ci lor insusi!

Se spune ca ei ne aleg sa le fim parinti, sa-i crestem in functie de nevoile lor si sa-i ghidam sa ajunga unde isi doresc in viata. Sint convinsa ca vin si cu cite o lectie pentru fiecare dintre noi. Dar asta nu presupune sa ne traim viata prin ochii lor, sa ne realizam visurile neimplinite prin ei sau sa recuperam ceva din ce n-am facut la timpul potrivit, facindu-i datori sa ne ofere bucati din viata lor.

Nu e corect sa-i impovaram cu fricile noastre, cu sentimentele noastre de vinovatie poate exact in momentele lor de rascruce, cind ei ar trebui sa fie primul plan, sa simta ca doar ei conteaza si ca sint, intr-adevar, cele mai importante fiinte macar pentru parintii lor.

Generatii dupa generatii s-a mers in tandemul asta nefericit, in care copiii (deveniti adulti intre timp) erau nevoiti sa ramina linga parinti si nu erau lasati, pare-se, sa-si creasca proprii copii- dar fara regrete pentru ca oricum aveau sa-si creasca nepotii. Cind se rupe lantul asta traditional se creeaza o drama, e mai ceva ca marea Schisma acolo. Copilul care indrazneste sa rupa visul parintelui devine rebelul nerecunoscator si intreaga familie din spate sufera. Vorbim despre copilul trecut acum mult de adolescenta chiar, intrat de ceva timp in perioada adulta, pe care nu si-o poate recunoaste decit siesi.

Eu mi-am tratat copilul cu respect din prima zi si am tinut cont de nevoile lui. I-am vorbit de cele mai multe ori ca unui om mare, chiar si atunci cind el scotea doar sunete si parea ca se uita in ochii mei sau pe pereti pierdut in astrofizica sau energii nucleare. Si usor usor primesc la schimb acelasi respect neconditionat, fara sa simt ca eu sint aia mare si ca merit, by default.

Nu, nu consider ca am facut sacrificii pina acum, am ales constient sa-mi petrec alaturi de si cu el ultimii trei ani. Poate am luat decizii si in functie de el, viata de femeie si de cuplu se schimba, nu are cum sa ramina la fel- se vede fizic, numeric vorbind! Sau poate vor fi si sacrificii, dar ultimul lucru pe care ma gindesc sa i-l reprosez ar fi acesta. Sau deja traditionalul “cite am facut eu pentru tine”!

Stiu sigur insa ca nu, nu visez sa-mi cresc nepotii la batrinete! Sint atit de impacata inca de pe acum sa avem vieti diferite, familii distincte si cai care sa se intretaie firesc, natural, la momente potrivite, fara sa ne inghesuim unii peste altii. Visez sa ma plimb si sa vad lumea, alaturi de sot sau de prietene, cum mi-o fi norocul dictat de Sus!

4 generatii

Multumesc parintilor mei si celei care m-a crescut ca ma invata zi de zi in ultima vreme care-i treaba cu respectul reciproc, mai ales ca mi-am amintit de curind si virsta mea din buletin. Acus se schimba iar:) Desi in generatiile trecute se vorbea de faptul ca raminem copiii parintilor pina la final, eu zic ca trebuie sa mai si evoluam si sa ne tratam respectuos, ca de la adult la adult!

In asteptarea noii aventuri

Doamne, ce-i cu pledoaria asta pentru cezariana pe toate drumurile, la cerere, cu programare ca la dentist? Dar nu imi scot o masea stricata, la naiba, imi astept copilul perfect sa facem cunostinta pe lumea asta!

Da, am o prima nastere soldata cu cezariana la cald, pe care o regret prin toti porii! Eram deja la al cincilea medic, mi-am pus toata increderea in dinsa si nu am mai cerut alte pareri. Desi ar fi trebuit! Putem cauta si zece doctori daca trebuie, pina sa ne fie bine! Acum, in prag de a doua livrare, m-am setat pe naturala, dar cunosc riscurile foarte bine si sint impacata fie ce-o fi!

Dar de ce deodata lumea mamicilor s-a impartit in doua tabere clar distincte, unele pro nastere naturala, alte pro cezariana, fara cai de mijloc, fara drept de apel, fara sa mai existe posibilitatea unor discutii libere si deschise?

Eu nu fac lobby pentru niciuna dintre variante, deocamdata oricum cunosc doar un fel din cele doua experiente. Nu condamn pe nimeni, le respect pe femeile care isi pot asuma deciziile, dar sa fie ale lor, am prietene care impartasesc alte crezuri decit ale mele.

Dar vreau sa argumentez de ce nu cred ca operatia de cezariana e cea mai buna alegere daca nu exista vreun motiv serios care sa tina de sanatatea mamei sau a copilului. Cel putin asa a fost la mine:

– rahianestezia, pe care am simtit-o prima oara in viata, m-a dus in prag de atac de panica

– sa-ti vezi picioarele ridicate in aer, doar ca sa te asigure ca le mai ai, desi nu le simti, iti creeaza o stare cel putin ingrijoratoare

– copilul mi-a fost smuls practic din mine, fara sa simt firescul desprinderii noastre. Sint de parere ca asta a dus la niste bube in capul meu, tratabile in timp ce-i drept, dar nici copilului nu i-a fost prea bine, caci ei chiar au nevoie de trauma si stresul nasterii

– in sala de operatii am fost singura, printre straini, caci na! e cimp steril si e interzis oricaror alte persoane din afara

– abia mi-am simtit copilul obraz in obraz dupa care mi l-au luat fara sa stiu ce se intimpla si m-au adormit sa ma coasa

– in urmatoarele ore am stat pe hold in terapie si cu chiu cu vai, cu insistente mi s-a adus bebelusul doar de doua ori. Dar gata hranit, desi era bine cunoscuta dorinta mea de a fi alaptat exclusiv. Am omis sa precizez ca am nascut intr-un spital privat, de aici si “pretentiile” mele aproape nejustificate, nu?!

– atacul de panica a continuat si in terapie, caci tot trageam de flescaiturile de picioare doar doar oi incepe sa simt ceva

– doare ca naiba! doua saptamini am mers cocosata si mi se facea rau constant de la statul in picioare, de la plinsul “inexplicabil” al copilului, de la greutatea lui bebe etc

– a fost foarte complicat sa-l manevrez pentru pozitionarea la sin

– muschiul ramine unul taiat, n-o sa se mai recupereze vreodata, cicatricea nu e neteda, ci plina de aderente (ca am fost “incapatinata” sa tin in brate botul de 3 kile jumate si uite asa ne-am stricat unul pe altul), zona ramine meteo sensibila

– de lactatie.. nu ma pling, ba chiar a fost si peste, cu o furie a laptelui instalata de cum am ajuns acasa.

– ingrijirea operatiei e un chin si timp pierdut, cind ai asa putina vreme pentru tine cind bebe doarme! Ai putea, de exemplu, sa… dormi si tu, mama ce esti, in timpul asta, in loc sa-ti oblojesti rana!

Din pacate, decizia pentru felul nasterii a fost luat de medic, mi s-a inclestat gura la momentul cu pricina, chiar daca aveam pregatit mare parte din tot tacimul: membrane nu fisurate, ci rupte de-a binelea, travaliu de vreo sase ore, restul de col si dilatatie nu stiu prea multe ca nu s-a mai sinchisit sa evalueze. Probabil a facut-o pentru bani, caci motivul invocat nu reprezenta niciun pericol pentru copil cu aceste date ale ecuatiei. Dar asta a fost, nici nu vreau sa ma mai gindesc! Am schimbat doctorul pentru a doua sarcina, fireste!

Ideea e ca sint de parere ca mama, doar mama are dreptul sa aleaga, ea isi cunoaste corpul si poate, deja, copilul! Nu trebuie sa se lase influentata de nimeni- nici de alte mame, nici de specialisti de parinteala, nici de asistente, nici chiar de medici, daca sanatatea/viata amindurora nu este pusa in pericol! Trebuie sa se gindeasca la mult mai multe aspecte decit la “confortul” de moment (daca putem numi confortabila vreo operatie). Da, nu mai e stresul, asteptatea, emotia, induratul greutatii pina la termen (caci da! e fooooarte greu de dus, dormit, mincat, respirat, mers etc dupa 38 de saptamini)! Apoi, sa nu mai vorbim de copil care, in majoritatea cazurilor, foloseste zilele alea in plus pina la termen sa mai ia in greutate, sa acumuleze grasime pentru a-si putea regla temperatura corpului cind o scoate nasu-n lume, sa-si mai pregateasca plaminii, sa-si mai dezvolte creierasul, maruntisuri din astea!

Mesaj catre bb2- poti sta cit doresti la cuptor, pina vei fi crescut suficient, sint aici ca sa-ti ofer asta si te astept cu emotie!