I hate WEEKENDs

Nicio eroare nu s-a strecurat in titlu, ci mai degraba l-as completa cu “I love Mondays”. Stiu, sint total invers decit restul lumii, dar in niciun caz vreun workaholic! Unii ar zice ca e din cauza faptului ca nu-s corporatista (nici n-am fost vreodata), dar cam asa stateau lucrurile si cind eram in cimpul muncii (ala platit cu bani, acum e pe baza de zimbete si imbratisari).

In copilarie, din cite imi amintesc, abia asteptam sfirsitul de saptamina- fie ca puteam sa petrec timp cu parintii mei, fie ca scapam de doamna invatatoare, care a fost mereu prea incruntata dupa gustul meu! In adolescenta, weekendul era prilej de intilniri sau mai stiu eu ce alta nebunie marturisita dupa ani buni pe la casa parinteasca.

Ehee, si a venit mult asteptata viata de adult- asa cred ca se cheama de cind am plecat de acasa, la facultate, mai ales ca la scurt timp aveam si primul job cu acte in regula. Corespondent local pentru o televiziune cu acoperire nationala. Full time job. 24/7. Ce fuga pina acasa sau la munte sau la un pastrav cum numai la Bicaz gasesti, ce nopti pierdute in cluburi, ce… ale tineretii valuri? Tot timpul trebuia sa fiu online, gata machiata si pregatita de live, eventual sa fiu cit mai coerenta posibil! Deci, weekend-uri= aproape no fun at all.

Dupa citiva ani, pasul urmator si firesc pentru duduile din Moldova ce apar pe sticla- hop Capitala! Nu puteam rata marea sansa si ce am acceptat? Un job de nerefuzat- doar trei zile pe saptamina: vineri, simbata si duminica! S-a dus visul meu de tinara domnita care-si permitea escapade de doua trei zile, la mare sau la munte, ca tot bucuresteanul. Cine era pe drumurile patriei vineri sau simbata noapte, pentru ca a doua zi sa faca o cale intoarsa dis de dimineata? Eu, fireste! Cine prindea doar fumul de la gratarul ce urma a fi facut duminica la prinz? Eu, desigur! Si uite asa, cind lumea normala isi incepea saptamina de lucru, eu dormeam pina la 10, si cind ei se pregateau de distractie, eu o luam de coada.

Munca la stat, ce a urmat, nu se pune. Cu putin noroc, weekendul incepe chiar de vineri de la 2, asta cind nu tii relatia cu presa, ca in cazul meu. Dar nu ma pling de perioada aceea.

Am decis la un moment dat sa merg pe cont propriu, doar doar s-o face dreptate si in viata mea. Sa imi organizez eu zilele, saptaminile, asa cum vreau eu. Clubul pentru copii. Si cam cind credeti ca era cererea mai mare pentru joaca, petreceri, ateliere? Cum cind? In zilele mele preferate- simbata si duminica!

Acum am sunt mama full time. Totusi, finalul de saptamina e cel mai greu pentru mine. Desi sintem cu totii, avem viziuni diferite despre aceste zile. Mi-ar placea sa petrecem timp de calitate in familie, sa ne distram impreuna, sa gatim impreuna, sa ne intilnim cu prietenii, sa mergem la filme, la spectacole, sa revedem rude, sa fugim pe nepusa masa citeva zile la casuta de la munte, sa facem tot ce imi imaginez eu ca faceau oamenii normali in timpul cind eu pierdeam zilele astea pretioase lucrind. Deocamdata inca muncesc. Non stop. Muncesc sa am toate astea in vreun viitor apropiat. Usor usor, se vad si roadele.

Cit depre ziua de luni- mie tot imi place. Atunci isi incepe restul jobul. Iar unii trec si pe la mine:)

De duca

Sint momente in viata care te marcheaza- si aici ma refer la disparitii fulgeratoare, morti neasteptate sau simpla (daca ii pot spune asa) iminenta a mortii.

Eu am fost copil norocos, din multe puncte de vedere, unul dintre ele fiind cel despre care vorbesc acum. Nu mi-a fost dat sa traiesc despartiri dureroase si definitive pina tirziu in adolescenta, Slava Domnului! Am fost, ce vorbesc eu aici- de fapt sint marcata de inecul unor partenere de joaca, dar abia tirziu aveam sa inteleg amprenta pusa de acest eveniment asupra mea. Oricum, generatia noastra a fost cea a copiilor “prea mici ca sa priceapa ceva sau sa tina minte mare lucru”. Aveam sa ignor/uit tragedia, ducind dupa mine frica si repulsia, aparent inexplicabile, de apa- abia la 26 de ani am invatat cit de cit sa fac o lungime de bazin fara sa ma simt terminata. Si asta ar fi o parte din ce duc dupa mine.

Weekendul trecut m-am trezit incercind sa-i explic baietelului meu cel mare ce se intimpla cu oamenii cind mor. Priveam la un film. Un catel extrem de fidel isi pierde stapinul. Il astepta in fiecare zi in acelasi loc. Trist. Ma intreaba de ce nu mai vine stapinul lui, cind vineeee? Incerc sa leg citeva cuvinte care sa doara cit mai putin. Ii pun cam multe in circa lui Doamne Doamne, dar asa ma scot cind epuizez ideile. Pune buza, i se umezesc ochii si da sa plinga- “Adica nu se mai intoarce niciodataaaa?” ┬áMa blochez. Incerc sa inventez un alt stapin, dar nu tine. La pauza schimb canalul si fac filmul terminat. Ne intoarcem la ale noastre.

Dar la doua zile aflu ca cineva care ne trecea pragul de citeva ori pe saptamina s-a dus. Asa, in citeva zile. Se crease un oarecare atasament. Deocamdata nu intreaba, dar o va face. Atunci ce-i voi spune?

Cum explici unui copil de trei ani moartea?