Si parintii au de invatat de la copii

Momentul acela cand iesi de la psiholog si iti dai una peste frunte- pfoooa, oare cum nu m-am gandit la asta?!

LEICa parintii servesc drept model copiilor, e un lucru la care ne gandim zilnic cred eu, cel mai multi dintre noi. Ne gandim sa le oferim spre trait situatii in care ne-am dori sa ii vedem mai tarziu in viata. Daca e baiat, speram sa-l invatam sa fie barbatul sigur pe sine, capabil sa intretina o familie, sa fie stalp, dar si plin de tandrete in relatia de cuplu. Daca e fetita, ne gandim poate ca nu ne-ar placea sa o vedem ca sta intr-o relatie in care e abuzata, sa fie pe picioarele ei si sa nu depinda de nimeni. Si de multe ori cuplul pozeaza in relatia ideala in fata copiilor, partenerii fiind convinsi ca tot ce fac este spre binele micutilor. Dar copilul simte tot, chiar daca nu poate intelege si nu poate exprima toate trairile. Mijloace sa transmita ca s-a prins de ce se intampla si ca incearca sa inteleaga ce a cules din senzorial are cu nemiluita! Minte deschisa si ochi de vultur sa vedem ce se intampla cu propriul copil ne trebuie insa.

Sunt unii copii care isi aleg drept prieteni un anumit tip de personalitate. Desi nu au ce invata unii de la altii, nu se potrivesc la niciun joc, le displace parintilor cand povestesc anumite intamplari. Si totusi… Initial esti tentat sa crezi ca e varsta razvratirii si face fix ceea ce stie ca ar irita. Ba bine ca nu! Recreeaza, bietul copil, relatii din viata de zi cu zi, pe care le vede si le simte, in incercarea de a intelege protagonistii si de a-si da raspunsuri la intrebari pe care nici macar nu si le pune. Copiii au nevoie de clarificari, de raspunsuri simple, au nevoie sa paseasca pe un drum netezit de ei insusi, pentru ca inca sunt adulti care cred ca “eh, sunt copii, ce stiu ei, oricum uita repede”!

Si hop, iata cu un arc peste timp ii duce pe cei mai curajosi dintre adulti in propria copilarie. Ramanem, sapam si luptam? Intepenim, ne blocam si nu mai intelegem nimic? Ne panicam, fugim si uitam?

Advertisements

Am timp!

Cred ca trecusera mai bine de zece ani de cand nu ma mai vazusem cu omul. Pe finalul discutiei ma intreaba, cat de politicos poate face asta un barbat, cati ani am. Lumea a ajuns sa se mire ca se poate arata decent spre bine si foarte bine si dupa o anumita varsta si etapa- mariaj si copii. Departandu-se, aud cu un zambet larg- “Ai timp!

Mai sa fie, chiar am! Destul aud vaicareli (chiar si in capul meu, sa nu externalizam de tot problema) ca nu ne mai ajunge timpul, ca s-a scurtat ziua, ca 24 de ore nu sunt suficiente, ca femeia face prea multe sau ca face tot! Si in loc de vaiete si depresie, m-am gandit ca e cazul sa vad partea plina a paharului si sa pun tot pe hartie, sa ma multumesc cu mine si tot ce inca pot face:

Pentru ca viata se construieste in timp ce se traieste!

Am timp sa fiu cea mai buna mama pentru copiii mei! Sa ii trezesc mai frumos sau mai grabit dimineata, sa stau de povesti in tihna, sa invatam poezii, sa facem adunari in joaca, sa cream obiecte de maare arta, sa ii cert, sa ma joc in parc, sa alergam, sa le citesc cartea preferata de n ori, sa facem briose impreuna, sa ii las sa se joace cu faina, sa spalam vase impreuna (cu ocazia asta si dulapul, si pe jos), sa explic cu calm (si mandrie ca n-am facut scoala degeaba) notiuni de fizica, chimie, astronomie, anatomie etc pe intelesul lor, sa plantam flori, sa udam gradina, sa ne jucam cu cainele, sa ma mai supar pe ei, sa le zic ca- i iubesc chiar si atunci, sa le schimb/incarc bateriile la jucarii, sa le pregatesc hainele si asternuturile, sa ne uitam la filme si desene, sa-i pup de noapte buna vreo jumatate de ora, dupa care sa le fac macar o ciorbita pentru a doua zi, sa strang jucariile, pernele, hainele aruncate, firimiturile, cartile, sa… mintea mea inca proceseaza, pentru ca nu au adormit inca! Oare le-am pus si lor baterii noi?!

Am timp sa vorbesc cu sotul meu de n ori pe zi, sa ne mai vedem cateodata si la pranz (de dragul date-urilor pe nepusa masa), sa ii cumpar cafeaua preferata, sa il astept cat pot de des sa avem macar o masa pe zi impreuna, sa mai vedem cate un film, sa fiu acolo cand n-ar masina. Si ar mai fi cateva situatii:)

Am timp sa vorbesc cu parintii si cu bunica. Macar la telefon. Sa merg pana acasa… hmm, ar trebui sa-mi fac mai mult timp, pentru ca am!

Am timp sa am grija de mine. Ca sa castig timp, am mutat mare parte din salonul de infrumusetare la mine acasa. Am un stilist priceput care a ademenit si copiii, asa ca tunsul e distractie pentru toata lumea, sunt priceputa la vopsit si coafat lejer, ba chiar aproape specialista la manichiura semipermanenta (pentru programari, vorbim in privat:) Ma deplasez insa pentru ingrijire corporala la cei care se pricep cu adevarat. A fost o perioada ca Xbody mi-a salvat corpul in plin proces de pierdere de kilograme. In continuare mananc cat se poate de echilibrat. Aaaa, si nu ies din casa fara macar un rimel pe gene!

Am timp sa ma descopar, sa ma tratez si sa ma reinventez. Nu fac niciun secret din mersul in terapie, am acelasi psiholog de cativa ani si suntem inca departe de a incheia procesul in care ne-am avantat impreuna.

Izabela (15)Am timp sa ma rasfat. Sa ma plimb intr-o zi, daca n-am chef de nimic altceva, sa-mi cumpar ceva pentru sufletul meu, sa mananc o ciocolata intreaga daca vreau!

Am timp sa citesc. Acum vreo doi ani cred, m-am surpins si pe mine cand m-au intrebat prietenele mele ce-mi doresc de ziua mea- le-am cerut un teanc de carti!

Am timp sa calatoresc. M-am prins mai greu de lucrul asta, dar copiii chiar sunt ok si fara mine de la o varsta incolo. Imi doresc foarte mult sa vizitez locuri din tara noastra noastra, dar si din lumea larga si cu ei, dar este indicat sa ne mai odihnim (a se citi respiram) si in doi! Cea mai recenta deplasare a fost una revelatoare, cu to be continued… la final!

Am timp de prieteni. Sa ne vedem din cand in cand, mai cu familiile, mai la un pranz pe fuga, mai sa punem tara la cale. Macar sa mai stim unii de altii, chiar si pe grupul de conversatii de pe fb sau whatsapp si tot vorbim!

Am timp sa ma bucur. De toti copiii de care sunt inconjurata zilnic. Pentru ca se spune sa ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa ti se intample! Intotdeauna mi-am dorit sa am multi copii, iar Dumnezeu mi-a trimis doi in pantece, restul au venit gata crescuti si am sansa sa fiu parte din viata lor zi de zi aproape, sa ma preocup de bunastarea si zambetul lor si sa le simt iubirea, aprecierea si respectul in formele cele mai pure si sincere.

Pentru ca am timp sa lucrez. Pentru ca viata se construieste in timp ce se traieste! Viata m-a dus in asa fel incat sa cresc un business pe cat de greu, pe atat de frumos! Elefantelul curios a venit la momentul potrivit si crestem impreuna. Dar niciodata nu m-am multumit cu un singur lucru de facut, asa ca am pornit si o prima campanie sociala.

Asa ca am timp sa scriu. Pentru ca imi place! Si pentru ca pe orice formular pe care il completez, cand ma intreaba de ocupatie sau meserie, eu nu stiu sa pun altceva decat jurnalist.

Daca as mai avea timp si de mai mult somn, timpul meu s-ar dilata catre perfectiune. Dar sa nu frustram copiii cu o mama perfecta!

Cand se naste mama, depresia pandeste

E doar impresia mea sau a aparut un nou curent intre proaspetele mamici-vedeta? Adica- tocmai am nascut, vai ce bine ma simt, nici vorba de depresie, ma machiez, ma duc la sala, iata ce minunata e mamicia, hai si voi in club!

img_7710Aaaa, da, e grozav sa devii mamica, dar de obicei te prinzi de asta un pic mai incolo, nu in primele zile, saptamani sau chiar luni! Or fi ele norocoasele acelea dintr-un procent extreme de mic de femei (vedetele care se lauda zilele acestea pe la tv si care, din pacate, dau tonul si influenteaza masa) care NU experimenteaza depresia post-partum.

Dar, tu, mamico de nou nascut, sa stii ca esti perfect normal, deloc ciudata daca ti se pare ca in primele zile ba te apuca brusc plansul, ba esti irascibila sau trista, nu poti sa pui geana pe geana, parca nici nu-ti vine sa mananci sau te apuca o ingrijorare excesiva.

Psihologul Emilia Popa ne spune ca “aceste stari poarta denumirea de baby blues si sunt perfect normale, daca nu depasesc doua saptamani de intensitate. Se manifesta spontan, fara un motiv declansator. Este o perioada plina de confuzie, greu de gestionat, in care idealul este sa oferi ce este mai bun copilului a carui viata depinde in totalitate de tine, dar tu nu poti gestiona propriile emotii. 80% dintre mamici experimenteaza aceste stari.

In multe familii sau medii sociale, din pacate, depresia post-natala nici nu poate fi adusa in discutie, pentru ca inca este privita ca un moft sau un rasfat la lauzei.

Nu este constietizata ca fiind o problema medicala reala care solicita diagnostic, medicatie si terapie. Pentru 10- 15% dintre proaspetele mamici aceste stari nu trec in doua saptamani, ba chiar se amplifica ca si intensitate si frecventa. Acesta este momentul in care, situatia nu mai poate fi controlata in mediul familial si social si este nevoie de sprijin de la un specialist. Starile cresc ca intensitate si durata, iar mamica gestioneaza tot mai greu sarcinile referitoare la ingrijirea ei si a copilului. Devine coplesitor pentru ea, apare sentimentul de vina si incapacitate de a-si iubi propiul copil, teama de a nu face ceva gresit, rau asupra celui mic. In situatia in care nu se intervine therapeutic, va fi afectata in mod real relatia de atasament mama-copil.

In cazuri foarte rare, cu istoric de psihopatologie, poate aparea si psihoza postpartum. Acesta, include pe langa simptomatologia depresiei post-partum si dorinta de a face rau sinelui sau de a face rau copilului”, sustine psih Emilia Popa.

Cat de grozav ar fi sa constientizeze cat mai multi oameni ce se intampla cu femeia in lunile de sarcina si mai ales dupa nastere, ce relevanta au starile fizice, dar mai ales psihice ale mamei pentru bunastarea copilului si a intregii familii!

img_7375Ideal ar fi ca proaspata mamica sa se pregateasca ea insasi sau sa fie pregatita in avans de personalul medical pentru avalansa de sentimente si schimbari bruste ce au sa vina si inteleasa de cei din jur. Dezechilibrul hormonal si alimentar, oboseala, lipsa somnului, stress-ul, confuzia cauzeaza proaspetei mamici schimbari incontrolabile de dispozitie. Mai mult, cu aportul negativ al celor din jur, poate aparea si sentimentul de vinovatie care amplifica aceste stari.

Sprijinul familiei si al celor apropiati este foarte important! Dar mai ales informarea. Informarea corecta. Si acceptarea.

Cu terapia trecem alergia

Inca n-am ajuns la nivelul la care sa propavaduiesc psihoterapia, dar mie imi face bine si vreau sa spun si la altii! Nu pot zice cu mina pe inima ca fara sedintele saptaminale n-as fi facut si dres aia si aia, dar stiu ca m-au ajutat mult. Poate as fi ajuns undeva pe acolo, dar mult mai tirziu, sau poate ca ar fi fost prea tirziu pentru unele alegeri si as fi apucat pe alte trasee. E greu sa incepi un astfel de proces, dar mai ales sa-l sustii, pentru ca ajunge la un moment dat sa doara mai rau decit o operatie pe viu! Sint convinsa ca trebuie sa existe mai intii deschidere personala catre acest gen de discutii cu un necunoscut practic, apoi timp, dar mai ales bani pentru asta. Nu in ultimul rind, tre sa gasesti un psiholog cu care sa ai o anumita chimie si care sa-ti inspire incredere.

In urma cu 9 ani, cind am hotarit sa ma mut in Bucuresti, veneam din Iasi nu prea grasa, dar sanatoasa! In primele trei saptamini in care nu-mi gaseasm locul neam, desi faceam ce-mi placea si toate pareau ca isi urmeaza cursul firesc, m-am pomenit cu o rinita alergica si o dermatita. Noroc ca slujba in televiziune presupunea sa port mai mult taioare, iar decolteele nu mi s-au parut niciodata profi la stiri. Doar crizele de stranut sau tuse ma incomodau. Teste, analize, medici, creme, spray-uri, pastile, de toate- nu m-a ajutat nimic. Cel mai dureros a fost sa stranut proaspat operata, iar cel mai enervant era sa stranut noaptea, in somnul cel mai dulce al intregii case.

Treaba cu somatizarea am asimilat-o greu, copil crescut fiind cu cauze gen “curent”, “bube, mucegaiuri si noroi”. Dar am identificat anumite cazuri concrete, mai ales la cel mic. Caci sa ma analizez pe mine insami era al naibii de greu. Dar iata ca in timp am inteles ca alergiile mele erau la cite “ceva” sau “cineva”. In ultima vreme m-am tinut strasnic de terapie, mai ceva ca in cercetare. Ca doar ma cautam pe mine si mi se pare mai important ca orice. Am dat de greu de multe ori, am abandonat, am reluat de unde ramas sau chiar de la capat, cu altcineva drept suport. La inceput asteptam tratament ca de la doctor, cu termen de vindecare si reluare de analize care sa iasa perfect. Iata ca nu merge asa, am descoperit. Dar placut e, din cind in cind, sa-ti iei o pauza in capul tau si sa vezi unde ai ajuns.

Dupa citeva luni de hoinareala (si la propriu, si la figurat), iata-ma intoarsa in aceeasi casa, cu aceleasi persoane in jur, cu aceleasi situatii de confruntat- parca prea putine sint schimbate. Dar dorm bine, nu stranut, nu imi ies bube si pete pe corp. Pare ca ceva s-a reparat! Cel putin la suprafata, rinita mea alergica s-a dus pe pustiu!

Trecem la nivelul urmator.